O zi seminoroasă de 01.07.09 acoperea Sportarena din Budapesta scoţând în evidenţă norii negri cu linii argintii. În câteva ore urma să-mi satisfac un vis: Dream Theater în concert. Cu muzica şi cu videoconcertele lor interiorizate nu mă aşteptam să exult în emoţii. Şi aşa a fost. Am privit tehnic şi admirativ. În aşteptarea aceea de dinainte de concert rememoram cum undeva în toamna lui '95 descopeream aproape întâmplător Dream Theater pe Tele Europa Nova – vedeam o prestaţie tehnică deosebită, originală, care îmi mai flexibiliza dogmatismul Metallica, Megadeth sau Death. New yorkezii mi-au intrat la inimă din primul moment cu realizările live de pe Images and Words pe care le urmăream video.
Cynic a făcut deschiderea cu albumul Traced in Air- conceptual, energic, cu note de originalitate în sound, dar şi cu o anumită monotonie. L-am urmărit cu interes pe Paul Masvidal (vocal& rithm guitar), coleg pe vremuri cu Chuck Schuldiner (Rest in peace!) în proiectul Death Human – o mostră de death metal progresiv autentic a anilor '90 (primul album care m-a apropiat definitiv de stilul death). Şi Sean Reinert, drummer-ul formaţiei a făcut parte din line up-ul Death Human(1991).
Apoi, lumea aştepta cu sufletul la gură apariţia Dream Theater pe fundalul muzical din Psycho. Şi au apărut cu un medley originat în show-ul aniversar (20 de ani D.T.) Score de la New York. Două plasme de-a stânda şi de-a dreapta scenei au încadrat In the presence of enemies Pt. 1. În fine aveam ocazia să-i ascult pe John Petrucci & Co. live. Era a doua prezenţă a trupei în Budapesta. Show-ul a fost dinamic, exultant şi reflexiv. Am văzut însă un D.T. oarecum rutinat live în partea de contact cu publicul. În rest, nimănui nu cred că i-a părut rău de banii pe care i-a dat pe billet:). Muzică ideatică, constructivă, arătând că ierarhia metalului progresiv se stabileşte de la D.T. în jos.
Concertul a încadrat o incursiune în istoricul compoziţiilor trupei. A lipsit perioada Majesty, dar în rest n-a fost uitat nimic. Ne-am putut delecta de la Pull me under ( spre finalul concertului ca de obicei ), la Hollow years, Beyond this life etc. N-a lipsit nici un session keyboards/e-guitar (iaraşi un obicei live inspirat)- Rudess/Petrucci.Mai amintesc A nightmare to remember, A rite of passage de pe Black Clouds&Silver Linings recent anunţat la acea dată. Am văzut recenzii ciudate la acest album, de la faptul că e lipsit de inspiraţie, că versurile sunt superficiale, până la ideea că e un concept arhetipal D.T. Nu înclin decât spre ultima părere într-o anumită măsură. Black Clouds&Silver Linings e un album arhetipal, însă cu identitate. Imaginea artistică a copertei mă duce cu gândul la Images and Words, în loc de fetiţă apărând un băiat de data asta. Versurile nu sunt pentru cei care vor mură-n gură, fiind axate pe experienţe personale, uşor criptate ( mai ales cele ale frontman-ului John Petrucci) – acest lucru arată maturitatea trupei şi sinceritatea cu care îşi priveşte publicul în faţă. Interesant şi util (doar pentru fani) e că albumul conţine şi redarea doar instrumentală a pieselor şi câteva cover-uri de efect cu care D.T. ne-a mai obişnuit în trecut.
Fiecare piesă e în parte o poveste, versurile sunt inspirate în conţinut şi actuale ca stil. Sound-ul ne arată ce înseamnă experienţa, perseverenţa şi masteratul în pregressive metal. Întâlnim şi aici o durată mare a pieselor pentru a încadra concepte, mesaje, trăiri în modul apreciat de muzicieni. O să iau fiecare piesă la analiză :
A Nightmare to Remember ne vorbeşte despre o experienţă a accidentului de maşină din copilăria lui J. Petrucci. El se afla împreună cu părinţii săi în maşină şi a fost dus inconştient la spital în urma nenorocirii. Experienţa marcantă e descrisă artistic şi metafizic impecabil de frontman prin mintea şi simţirea adultului. E relevantă plutirea hipnotizantă, semiconştientă (prezentă şi în The Count of Tuscany la un moment dat), sentimentul pierderii şi regăsirii, al agoniei între graniţa dintre viaţă şi moarte.
A Rite of Passage e o piesă intrigantă ce l-a făcut pe Jordan Rudess să susţină că trupa a făcut o incursiune pe terenul gothic, corul fiind un element de efect nemaiîntâlnit la D.T. Subiectul este francmasoneria, secretul şi misterul ce caracterizează organizaţiile secrete.
Wither e văzută într-o revistă metal ca o piesă pop, şi mă face să cred că unii recenzionişti n-au ascultat nici pop, nici progressive cât să scrie despre ele. Mi-a fost foarte aproape această realizare din momentul în care am auzit-o. E tot o trăire marca John Petrucci. Wither se referă la o afecţiune greu de recunoscut şi puţin discutată - writer's block : perioadă a vieţii în care un creator (scriitor, muzician etc.) îşi pierde inspiraţia, ideile îi fug, apare o oboseală şi plictiseală de fond. Uneori e tragic, mai ales în cazul vedetelor, deoarece publicul aşteaptă să fie hrănit constant cu creaţiile lor. Omul din spatele creaţiei are viaţa personală şi trăirile intime invizibile uneori pentru spectatorii neavizaţi.Respectul pentru cel/cei care ţi-a ordonat experienţa rămâne autentic şi după ce acesta nu-ţi mai oferă pachetul cu iluzii.Aproape orice creator trece prin writer's block, unii se retrag , alţii depăşesc blocajul şi revin la iubirea condiţionată a celor ce aşteaptă în faţa scenelor, a rafturilor de cărţi etc.
The Shattered Fortress e un medley în 12 paşi construit de Mike Portnoy din compoziţii anterioare D.T.
The Best of Time are un touch emoţional aparte. Începutul e superb şi sugestiv (duo pian-chitară acustică). E vorba de experienţa tragică prin care a trecut Mike la începutul lui 2009 când tatăl său a murit de cancer. Howard Portnoy a fost prieten şi ghid de inspiraţie pentru Mike, în afară de părinte. Drummer-ul a fost marcat profund de acest şoc experienţial şi ca drept mulţumire stelelor şi-a exprimat suferinţa în această piesă relevantă. E o emoţionantă istorisire a relaţiei dintre tată şi fiu.

În fine, The Count of Tuscany, cea mai lungă piesă de pe album (19 :16 min.) e o capodoperă. Începutul piesei (comentat pozitiv de forumişti) e fermecător, liniştit, şi nu anunţă furtuna creativă ce se va dezlanţui.
În 2004 J. Petrucci îşi petrece vacanţa în Toscana şi rămâne cu o experienţă pe care nu o va uita în timpul vieţii sale. După versuri îl vedem pe John în compania unui misterios şi ciudat “conte” care îl invită la o plimbare cu maşina pe drumurile înguste şi prăfuite ce şerpuiesc printre peisajele rustice şi încărcate de istorie ale Toscanei. Ajunşi la nişte ruine, “contele” îl introduce pe John într-o poveste criptică şi misterioasă despre un trecut cenuşiu al locului. Redarea e suprarealista şi postmodernă în esenţă : personajul "fratele contelui"(istoricul gentleman bărbos), sfântul de după altar în veşminte regeşti, soldaţii din butoaiele cu vin de clasă superioară, sunt câteva clişee. Sound-ul e fantastic-progresiv, dinamic, imprevizibil, incitant, hipnotizant (între min. 10 :50-14 :18), plecând direct din energia lui J. Petrucci. Melodia şi versurile îmi spun ceva despre John: nu e prima dată când e adusă în creaţie tema panicii; ceva mă face să cred că frontman-ul are experienţa atacului de panică pe care îl descrie documentat prima dată în Panic Atack pe Octavarium. Şi în A Nightmare to remember găsim tema panicii : “In peaceful sedation I may have a way/And all of the panic inside starts to fade”.
Frica de moarte e copleşitoare în urma interiorizării de către John a poveştii confuze, delirante şi spooky a "contelui" :

"I want to stay alive
Everything about this place just doesn't feel right
I don't want to die
Suddenly I'm frightened for my life
I want to say goodbye
This could be the last time you see me alive
I may not survive
Knew it from the moment we arrived."

Personajul ciudat îl asigură însă pe muzician că nu i se va întâmpla nimic, că îl va lăsa să plece, dar să transmită lumii mesajul întâlnirii cu el şi experienţa întreagă:

"Now wait a minute man
That's not how it is
You must be confused
That isn't who I am
Please don't be afraid
I would never try to hurt you
But this is how we live
Strange although it seems
Please try to forgive"

"The chapel and the saint
The soldiers and the wine
The fables and the tales
All handed down through time
Of course you're free to go
Go and tell the world my story
Tell them of my brother
Tell them about me
The Count of Tuscany"

În final vreau să-l evidenţiez şi pe James Labrie – vocea încorporată în D.T. Vocea aceasta e mai clară şi mai sugestivă ca niciodată. Îl apreciez mult ca om şi ca muzician pe James, chiar dacă se implică puţin în compoziţia de pe Black Clouds&Silver Linings (titlu propus se pare de M. Portnoy), iar la versuri deloc. După episodul de food poisoning din 1994, cu corzile vocale sfâşiate n-a încetat să urce pe scenă şi să ne cânte, având şi suportul necondiţionat al colegilor de trupă. Ani de-a rândul s-a observat că vocea sa suferea, iar unele melodii (ex. Another Day) au dispărut complet din apariţiile live din cauza tonalităţii înalte a sunetelor pe care vocalistul nu le mai putea performa. Deşi James a declarat în 1997 că vocea i-a revenit la standarde normale, remarc că pe ultimele două albume D.T. prestaţia vocală e mai clară, mai intensă, mai evidentă, poate şi datorită lecţiilor de canto urmate.
Despre John Myung nu se poate spune nimic, deci este bine să tăcem .Ştim doar că el a inventat aplicarea formulelor matematice pe bass guitar :).

Dream Theater e o istorie fără sfârşit pentru toţi cei care iubim muzica acestei minunate şi spectaculoase trupe de metal progresiv.